joi, 26 septembrie 2013

Barba Albastra - adevarata cronica a unei povestiri horror (partea I)

Ideea acestui articol mi-a fost sugerata de catre unul dintre prietenii mei de blogosfera cu nume de Centurion Invictus prin articolul Cavaleri seducatori (fapt pentru care ii multumesc), pe care va invit sa-l cititi data fiind natura-i diferita, total opusa as spune acelei care va caracteriza randurile de mai jos. 

Articolul va fi separat in mai multe parti, dupa cum se vede din titlu si sper sa trezeasca interesul viu al cititoului precum l-a trezit pe al meu. Va multumesc anticipat pentru ca imi vizitati blogul si va astept cu comentarii la subiect. Lectura placuta va doresc!

... ... ... ... ...  

Contele Gille de Rais, un erou, plutonier francez la doar 25 de ani, a platit cu viata ferocitatile sale. Nu este un personaj de poveste ci protagonistul unei istorii inregistrate in documentele judiciare – o istorie atat de macabra incat pare incredibila.

Barba Albastra. O istorie horror din secolul XV.
Un episod monsturos care s-a incheiat in dimineata zilei de miercuri, 26 octombrie 1440, cand, la ora 9 fix, usile Catedralei din Nantes s-au deschis pentru a lasa sa treaca un corteu solemn condus de episcopul Malestroit. Mitra solemna pe cap, carja episcopala in pumn, manusi albe pe maini… In spatele lui mergeau canonicii, preotii si novicii, baietii de altar si apoi multimea oamenilor de rand. Era prezent intregul aparat al unei procesiuni solemne cu care un oras sarbatoreste sfarsitul unei nenorociri sau aduce multumiri pentru o minune. Dar, de data aceasta, ocazia era in totalitate diferita: procesiunea era indreptata in afara orasului si avea ca destinatie pajistile verzi ale insulei Biesse. Acolo, spanzuratoarea pentru executarea unui om vinovat de crime infioratoare era gata de a fi utilizata: Gille de Rais, ereditarul unei averi colosale, erou national a presei din Orléans, tovaras de arme a Giovanei d’Arc, plutonier al Frantei la doar 25 de ani si inspirator al personajului cu nume di Barba Albastra, urca pe esafod la doar 36 de ani dar, intr-o perioada atat de scurta si-a trait “aventura” cu o intensitate atat de frenetica, incercand sa fie orice si opusul a orice – erou militar,  nobil generos, catolic fervent, evocator ingenuu de demoni si monstru.

Intre anii 1432 si 1440 cateva sute de copii si tineri au fost ucisi de Barba Albastra sau de acei pe care i-a impus sa ucida, de cele mai multe ori in urma unor atroce abuzuri sexuale.

In ficare seara, dupa banchetele somptuoase ce se organizau in castelul Tiffauges sau in Champtocé, sau intr-o alta resedinta personala unde isi petrecea viata sa ratacita, sire de Rais se retragea, urmarit de o curte formata din cativa prieteni apropiati, “demoni” si profitori,  printre care erau mereu prezenti doi servitori, Henriet si Poitou, care si-au urmat patronul chiar si pe esafod. In camerele locuintelor erau introduse victimele – tineri de rand care ajungeau la castel cu speranta de a obtine un post de paj sau servitor si de a avea  haine bune si mancare cotidiana. Pentru acesti nefericiti se deschideau in schimb usile unui abis de suferinte. Obiecte ale abuzurilor sexuale, inainte sau dupa tortura, acestia erau  omorati atunci cand mania “domnului” lor se domolea intr-un sfarsit. Resturile victimelor erau arse sau aruncate in pivnite adanci. Era vorba de cateva sute dar cifra este aproximativa deoarece, necatand la investigatia profunda a judectorilor si la marturisirea completa a acuzatului, contabilitatea macabra nu a putut fi completata, data fiind activitatea frenetica a lui Gilles de Rais.

Spanzuratoarea a incheiat cariera monstrului dar sa nu credeti ca executia publica a fost insotita de satisfatia multimei precum se intampla atunci cand este executat cineva care este vinovat de crime deosebit de abominabile si cum trebuia sa fie, cu atat  mai mult, atunci cand criminalul apartine clasei nobile, o casta de neatins. Dimpotriva, cronicile acelor timpuri ne vorbesc despre o zi de “edificare”, pentru ca Gilles de Rais a stiut, chiar si fiind pe punct de moarte, sa fie un lider, un conducator, protagonistul situatiei.

Reo (precum era numit de amicii intimi), marturisind crimele sale, si-a asumat cu atata eficienta partea “pocaitului”, incat a reusit sa emotioneze atat judectorii cat si multimea. Iar ultimile sale cuvinte in fata calaului au fost de incredere in Providenta Divina. Nimeni nu poate sa spuna cata sinceritate a fost in aceasta pocainta si  cata  expresie a bolii sale mentale care il macina pe de Rais. In mod sigur, atat in tribunal cat si pe esafod, acesta a stiut sa fie un personaj inclasificabil, unic in felul sau.

La sfarsit de secolul trecut, un abate frances pe nume Eugène Brossard, a mers la Nantes pentru a se familiariza cu actele si pentru a parcurge locurile istorice in care a trait Gilles de Rais. Cu intentia de a-i scrie biografia, staretul a vizitat in mod meticulos domeniile care pe timpuri apartineau protagonistului. Din sudul Bretaniei, traversand raul Loire se mergea spre Nantes, urmand Poitou si Anjou.  In aceste domenii vaste unde pana in ziua de azi pot fi vizitate ruinele castelelor Tiffauges, Champtocé, Pouzauges, Machecoul, abatele a facut o descoprerire: in imaginatia populara memoriile despre Gilles de Rais s-a amestecat si suprapus cu povestea lui Barba Albastra de Perrault. Istoria sadicului conte uxoricid este foarte veche  si facea parte din folclor cu mult inainte ca Perrault, doua secole dupa delictele lui G. de Rais, a scris vestita sa poveste.

Gilles de Rais s-a casatorit doar o singura data iar casatoria lui a fost, dupa cum vom vedea, un eveniment in totalitate marginal in viata sa. Furia sa sadica a fost de tip homosexual, in timp ce personajul povestii isi indreapta instinctele criminale asupra sotiilor (a omorat sapte sotii, numar biblic care indica o cantitate mare). Dar, precum ne spune staretul Brossard “… nu exista mama sau doica care sa esite asupra locurilor in care a locuit Barba Albastra: si anume castelele lui Gilles de Rais (…).  Am  interogat foarte multi batrani din acele locuri si povestirile lor sunt in totalitate unanime…”

In apropiere de ruinele castelului Tiffauges este indicata pana si o ferestruica a unei odai unde Barba Albastra taia gaturile victimelor. In acest fel adevaratul monstru si monstrul din poveste s-au confundat pe parcursul secolelor.  

Cine a fost intr’adevar Gilles de Rais? Un nebun, un monstru  fara indoiala. Cum altfel am putea clasifica autorul unui macel de tineri? Fara dubii a fost si produsul unei epoci de decadere totala. Desi, din pacate, personaje precum Gilles exista si vor exista  mereu, este adevarat ca momentul istoric in care a trait acesta a permis ca crimele sa dureze noua ani buni (chiar daca poporul vorbea despre acestea cu mult timp inainte…) si, intr-un anumit sens a favorizat si dezvoltarea maladiei criminalului.

Atunci cand de Rais a “vazut lumina zilei” pentru prima data, in anul 1404, Franta era angajata in exterior  in Razboiul de o suta de ani cu Anglia iar in interior era “scuturata” de convulsiile agoniei sistemului feudal. Ducii si baronii erau angajati in razboaiele lor reciproce sau in eventuale aleante impotriva regelui, o figura opaca cu puteri centrale slabe. Poporul este stors de starea de razboi practic infinita, de razboaie tot mai putin nobile si purtatoare de  foamete si epidemii.  Biserica, gardianul ordinei morale, este infectata la randul ei de episcopi pe cat de nechibzuiti, pe atat de severi, ocupati cu acumularea bogatiilor, carora deseori li se opun  predicatori care, constienti de decadere, predica o religiozitate tot mai “intunecata” si tulburatoare, mult mai apropiata moartii lui Iisus decat  invierii acestuia.

Razboiul este un fapt cotidian dar este dificil de a stabili partile implicate intr-un razboi general care are stigmate de furie oarba si gratuita. Razboiul mai este si, mai presus de toate, o afacere, o sursa de castig pentru acei care nu au stiut niciodata sa faca altceva. Capeteniile cele mai capabile au obtinut de la liderii lor cea mai ravnita recompensa – in afara de salariu, au dreptul la o prada dubla: de lucruri si de oameni. Chiar daca legea crestina nu mai permite sclavia, rascumpararea devine un lucru profitabil si curent, in care unica regula acceptata in comun este ca acea rascumparare sa fie efectuata respectand  diviziunile castei care, intr-o stare de degradare generala, rezista si colaboreaza, cu responsabilitatea lor intrinseca pentru  abuzuri, intru deteriorarea ulterioara a climei morale.

Epidemia si foametea completeaza opera homicida a miilor de osti regulare si a celor desfiintate. Episcopul de Lisieux, Thomas Basin, a calculat ca doar in Normandia  « doua sute de mii de suflete au fost rapite de catre foame si epidemie intr-un interval mult prea scurt ».

In aceasta clima de violenta si excese cotidiane s-a nascut Gilles de Rais. Data exacta nu este cunoscuta, stim doar ca se naste in castelul Champtocé pe malurile raului Loire la sfarsitul anului 1404. Casatoria parintilor acestuia a fost sarbatorita la 5 februarie al aceluiasi an, la sfarsitul unor negocieri si litigii indelungate inclusiv judiciare intre trei familii foarte bogate: al tatalui – un Laval-Montmorency; al bunicului matern – Jean de Craon; si a celei de Rais care s-a extins in anul 1407 in persoana lui Jeanne Chabot, zisa Jeanne la Sage. Batrana doamna, fara mostenitori a pamanturilor dispuse imprejurul gurii raului Loire, in apropierea  localitatii Nantes si cunoscute sub numele de “Pays de Rais”, era obiectul atentiei nici pe departe dezinteresate a varului Guy de Laval. Acesta din urma, cu scuza perpetuarii numelui de Rais, a reusit sa devina mostenitorul universal al lui Jeanne Chabot. O alta ruda,  Jean de Craon, a reusit sa convinga batrana doamna ca Laval nu era altceva decat un “vanator vulgar de averi”. Nu se stie nimic despre argumentele sale dar este fapt dovedit ca testamentul in favoarea varului Guy de Laval a fost anulat si inlocuit cu unul in favoarea lui Machecoul-Craon. Chestiunea in cauza a ajuns in mainile judecatorilor care, cu multa prudenta, au tras de timp, ingrijorati de a nu antagoniza familiile la fel de puternice. Acesta a fost un pas bun pentru ca, odata ce mania initiala s-a linistit, partile in cauza au inteles ca era mai bine sa se puna de acord si, prin intermediul unor casatorii de convenienta, Guy de Laval putea purta insemne a familiei Rais, casatorindu-se cu una dintre fiicile Craon, Marie, bunica careia, Marguerite de Machecoul, mama lui Craon, devenea mostenitoarea universala a lui Jeanne Chabot, Doamna de Rais.

Mai pe scurt, ar fi foarte dificil sa gasesti o poveste de dragoste la originile casatoriei celebrate in data de 5 februarie 1404 intre Guy de Laval-Montmorency si Marie de Machecoul-Craon. Prin aceasta casatoriea fost consolidata o avere imensa, nascuta prin uniunea a trei dintre cele mai bogate familii din Franta.

Tanarul Gilles nu a avut o educatie diferita de cea a multor alti urmasi nobili. Doi preceptori ecleziasti l-au invatat sa scrie si sa citeasca curent latina. Baiatul era un cititor entusiasmat in special de ceea ce se referea la romanitate. Lectura operei  “Vietile celor doisprezece Cesari”* a fost ocazia de a face cunostinta cu unul dintre primii sai idoli, Caligula – coruptul, incestuosul, sadicul dar si estetul, risipitorul, bolnavul de titanism care reuseste sa risipeasca comori de aur, salvate de Tiberius in ceea ce astazi s-ar numi opere publice, cu unicul scop de a satisface maniile de grandoare. In etica evului mediu era normal sa se promoveze ceea ce se definea “exemplum ad vitandum”, capabil sa “miste spre virtute” anume datorita incarcaturii emotionale negative de exceptie.” Exemplele” erau percepute de catre tanarul Gilles ca un extraordinar  program de viata: excesul, puterea, libertatea de la orice forma de obligatiuni morale sau juridice erau expresia maxima al Omului Superior. Instruirea  militara, normala si aceasta pentru un tanar nobil si pentru  epoca in care razboiul facea parte din cotidianitate, era urmata cu entusiasm de Gilles care a invatat sa ucida in mod stiintific, sa gaseasca punctele slabe ale armurei, sa distinga tipurile de spade, cutite, sulite.
Daca lectura i-a furnizat modelele de la care sa se inspire, razboiul i-a oferit campul pentru aplicatii practice ale aptitudinilor sale. Ramas orfan de ambii parinti la doar 11 ani, tanarul Gilles a gasit in chipul bunicului matern, Jean de Craon, tutorele sau « de facto ». Batranul Craon care si-a pierdut fiul Amaury in batalia di Azincourt, a revarsat asupra nepotului o forma stranie de afect despotic si cinic. Dispus sa faca orice pentru a spori puterile tanarului, Jean de Craon nu dispretuia nici macar crima si violenta. Sa-si vada nepotul devenind neomanos si fara scrupule, acesta era planul care corespundea personalitatii sale ambitioase. Dar batranul Craon era un om practic: nu ezita in fata crimei daca aceasta avea un scop clar si care aducea venit. In schimb nepotul era o persoana instinctiva pe care nu-l interesau strategii si calcule – cruzimea, abuzul si sadismul erau pentru el exercitii ale personalitatii, a esentei sale interioare, eliberate de orice prognoza asupra consecintelor utile sau daunatoare, oricare ar fi fost acestea.

La 16 ani, Gilles de Rais a avut in sfrsit ocazia de a fi implicat personal intr-un conflict armat in urma tulburarilor produse de uciderea ducelui de Borgogna. Craon a luat partea celor de Monfort, detinatorii ducatului de Bretagna, impotriva familiei Penthiévre, fedeli a lui Valois. A suferit astfel devastarea unor proprietati din partea dusmanului care, putin mai tarziu a platit din gros victoriile sale efemere.  Cronicile ne spun, ca cu aceasta ocazie, tanarul Gilles a putut demonstra cat de bine a invatat lectiile maestrilor sai de arme, avand in acest fel posibilitatea de a ucide si tortura in mod legitim. 

Intre timp, bunicul incerca din rasputeri sa-i gaseasca nepotului sotie, in conformitate cu norma care il satisfacea cel mai mult, si anume, de a organiza o casatorie care ar ajuta la largirea ulterioara a terenurilor si altor bunuri. Alegerea cade pe Cathrine de Thouars, fiica lui Milet si Béatrice de Montjean. Tanara, si aceasta de 16 ani precum Gilles, poseda o zestre de nici mai mult, nici mai putin, opt castele. A fost nevoie de circa un an si jumatate pentru a organiza nunta. Cei doi tineri erau veri si batranul Craon a facut apel Vaticanului pentru a invinge opozitia episcopului din Angers. Argumentul lui Jean de Craon era unul concret, a unui om lipsit de orice fel de moralitate, acceptata in totalitate de o biserica care, la randul sau, era scufundata in grijile maniacale a epocii - banii. Nu se stie ce fel de dar a dus la Roma trimisul lui Craon dar se spune ca a fost atat de remarcabil, incat a eliminat orice piedica si nu doar a indus episcopul din Angers la tacere ci l-a si impins sa celebreze personal ceremonia atunci cand si-a dat seama ca “era si pentru el loc la acel banchet”. Bunul prelat era "atat de dezinteresat", incat ultima intarziere a nuntii s-a datorat doar tratativelor asupra entitatii ofertei ”spontane” pe care Jean de Craon ar fi trebuit s-o faca in beneficiul saracilor eparhiei din Angers. Totusi, aceasta casatorie a fost pentru Gilles de Rais un fapt formal. Fiica sa, Marie, s-a nascut doar dupa 10 ani de casatorie. Fiind condamnate la un rol de subordonare, sotia si fiica lui Giles de Rais au ramas umbre sterse de istorie si nici ca s-a putut stabili daca acestea erau la cunostinta cu perversiunile si crimele tatalui si a sotului, si in care masura.

Va urma. 


  

*Vietile Caesarilor, incheiata in anul 122 e.n., este opera care a ramas si-l plaseaza pe C. Suetonius Tranquillus intre istoricii romani de seama.

Ea cuprinde 12 biografii ale imparatiilor romani incepand cu dictatorul Caesar si continuand Aufustus si pana la Domitianus.

Impartial in expunerea si judecarea faptelor Suetonius furnizeaza cercetatorilor informatii pretioase si amanunte interesante asupra imparatiilor, institutiilor si vietii romane.


6 comentarii:

  1. Sunt tare curios ce o sa scrii despre " Vaduva neagra" ...

    RăspundețiȘtergere
  2. O idee minunata pentru continuarea subiectului! Daca nu hotarasti sa scrii tu despre femeea-criminal inainte sa ajung eu sa creionez articolul :D. O sera frumoasa iti doresc, Radu!

    RăspundețiȘtergere
  3. Excepţional articol, documentare foarte amănunţiţă asupra subiectului. Felicitări!

    Asemenea lui Radu abia aştept continuarea. Desigur, mi-ar plăcea să citesc articolul despre celebra "Văduvă neagră", sper în viitorul apropiat

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumesc mult pentru apreciere, Centruion Invictus, si scuze pentru raspuns intarziat. Sper ca si articolele urmatoare sa placa la fel de mult precum acesta. Week-end frumos iti doresc si pe curand pe paginile blogurilor :D !

    RăspundețiȘtergere